Aurelian nu e foarte conștient că face această eroare. Și îl înțelegem perfect - în fond, nu doar a readus orientul sub conducerea Romei, dar a reușit să readucă sub puterea Romei și așa-numitul Imperiu Galic, acea fracțiune care începuse să-și numere viața în decenii. Un triumf binemeritat la Roma, și cine știe ce ar mai fi reușit să realizeze dacă nu ar fi fost învins nu de un adversar în luptă, ci de o intrigă de la curte (și un cuțit în spate)?

Ceea ce ar trebui să ne reamintească faptul că administrarea unui imperiu este mai mult decât condusul armatelor, și rezultatele economice - atunci când lucrurile merg bine, corupția începe să macine la baza construcției imperiului. Acesta e unul din acele momente care a schimbat din nou soarta imperiului, pentru a câta oară?

Chiar dacă sunt lucruri de admirat la felul în care Zenobia încearcă să creeze spațiu pentru un regat serios în Est, profitând și de schimbarea de la vârf din imperiul persan, întreaga ei construcție este destul de șubredă. Construită pe scheletul Imperiului Roman, va ceda inevitabil celui mai puternic.

Nu va fi nicio surpriză că la finalul acestui episod, Aurelian va fi Restitutor Orientis, Pacator Orientis și Oriens Augustus. Restitutor, Pacificator, August al Orientului.

Își construiește un imperiu în Est, intrând în Egipt, Arabia, Siria; dacă inițial am fi putut găsi scuza că este o mișcare defensivă, în cele din urmă e clar că negocierile ei cu șefii imperiului Roman eșuează. În momentul în care Aurelian trece Hellespontul, Zenobia decide să adopte titlurile romane, se autointitulează Augustă și încearcă să i se opună.

Zenobia e o prezență rară în istoria romană, de aceea stăm un pic să ne uităm peste ce se întâmplă. Deznodământul în episodul viitor.

Ajuns la Roma își dă seama că orașul are nevoie de întăriri de urgență, și demarează construcția unor ziduri în jurul orașului. În poza atașată vedem o imagine a zidurilor Romei - partea inferioară este construită pe proiectul lui Aurelian, partea superioară este adăugată mai târziu.

Un individ sângeros, care-și asumă peste 1000 de morți în luptă, genul de om căruia și dușmanul Romei, Șapur, îi face cadou un elefant. Vorbim în acest episod despre basmele din jurul vieții lui înainte de a deveni un pretendent la tron, și despre scurta perioadă în care fratele lui Claudius Gothicus, Quintillus, a încercat să obțină tronul imperial. Suntem în plină criză a celui de-al treilea secol, și lucrurile par să nu se schimbe încă în bine. Va fi acest soldat de carieră o opțiune mai bună pentru imperiu?

Cât de reală e descrierea aceasta? Păi… dați drumul la episod, și o să aflați.

Și de data asta o să ne concentrăm pe Odaenathus, un arab care transformă o oază în mijlocul deșertului în cel mai mare obstacol în calea lui Shapur. După ce încearcă să-și negocieze o pace bună și eșuează, Odaenathus își asumă responsabilitatea coordonării trupelor răsfirate ale romanilor, și să recruteze mercenari cu care să apere întâi Palmyra, apoi Siria și întreaga jumătate estică a imperiului. Cum a fost acest lucru posibil, și câteva note despre adevărata criză a imperiului din această perioadă, în episodul curent.

Și dacă la acest podcast discutam că domniile scurte rareori au impact, și că ai nevoie de vreo 10-15 ani pentru a avea un impact serios, Gallienus pare să fie excepția. 15 ani care par să nu fi schimbat nimic în imperiu, care par să îl fi fărâmițat mai tare ca niciodată. Dar credem că meritele lui Gallienus sunt mult subestimate; un om care reușește vreme de 15 ani să supraviețuiască în cea mai înaltă poziție în acest moment al imperiului nu poate să nu fie un individ capabil; și chiar dacă vocile din vechime ni se plâng de faptul că s-ar fi bucurat prea mult de iubirea soției și a amantei, sau că-i plăcea să bea cu trupele, ni se pare că ratează esențialul - într-o vreme când popoarele limitrofe sunt din ce în ce mai agresive, mânate la sud, peste imperiu, cu o urgență aproape inexplicabilă, Gallienus reușește să mențină un oarecare echilibru. Nimic însă nu e perfect.

După acest episod o să luăm o pauză mai lungă, urmând să revenim în toamnă cu încă câțiva din „împărații de cazarmă” și niște restanțe la unul din cele mai fascinante personaje ale epocii (Odenathus, desigur).

Doar că lucrurile nu sunt atât de simple cum le credem. Primul împărat care termină în captivitate la inamici nu este o realizare pe care să vrei să o ai în CV-ul tău; iar noi o să ne uităm îndeaproape la motivele pentru care Valerianus a ajuns în această situație

Să începem cu Trebonianus Gallus. Guvernatorul Moesiei care temporizează invazia goților suficient cât să ajungă Decius în zonă este cel ce-și asumă responsabilitatea conducerii imperiului. Că i se pot imputa și posibile mașinațiuni pentru a ajunge în vârful imperiului, asta nu negăm. Este o posibilitate, una promovată destul de serios în epocă.

Însă pe mâinile lui ajunge o problemă mult mai serioasă - ciuma „lui Ciprian” care acum lovește cu putere Roma. Nu știm ce boală e - se suspectează o febră hemoragică similară cu Ebola. Doar că felul în care lovește orașele mari din imperiu e devastator - ni se vorbește de 5000 de morți pe zi în vârful pandemiei.

Trebonianus poate că prevede lucrurile astea și se grăbește la Roma, încheind o pace defavorabilă cu goții. Între timp lucrurile o iau razna și în est; cu Shapur invadând Armenia; la Roma însă reușește să mențină lucrurile în aparent echilibru. Nimic nu e etern, decât cetatea; și goții, nemulțumiți de tributul pe care romanii îl plătesc, invadează din nou imperiul, jefuind Efesul și ajungând până în Cappadocia.

Din fericire, Gallus a numit la Dunăre un om de încredere. Vajnic. Care îi jefuiește pe goți pe drumul de întoarcere și după aceea se trezește numit împărat. Așa că ce să se facă omul în situația asta? Împărat, desigur.

Beneficiem de data asta de o descoperire foarte recentă a unui manuscris din Dexippus, sursa originală care ar fi stat la baza relatării lui Iordanes; lucru care ne aduce mai multe detalii despre forța invadatoare dar și despre reacția lui Decius.

Decius este silit să fie mai tactic, mai cumpătat în răspunsul pe care îl dă goților. Când însă își pierde fiul într-o bătălie, Decius ajunge să-și piardă cumpătul, și să cadă în plasa unui nou lider got care se dovedește mai abil decât experimentatul împărat. Ceea ce ne duce la o premieră neașteptată. Ce anume, aflați din episod. :)

Cum ajunge Decius, un individ respectabil care pare că ia toate deciziile corecte din punct de vedere moral, uman și social, să fie demonizat de comunitatea creștină? Despre asta și nu numai în acest episod.

Deocamdată, ceea ce învață Filip pe propria piele este că nu e bine să-l lași pe un om numit Messi nemarcat, singur la balon, și nu merge să-l trimiți singur la Dunăre.

Filip se dovedește a nu fi extrem de incompetent, având în vedere și numărul mare de tulburări din imperiu. E clar că Filip începe să simtă mai tare ca oricine că tronul imperial nu e o poziție foarte ușoară, mai ales când în jurul imperiului stau o sumedenie de triburi și națiuni care abia așteaptă ca imperiul să arate cel mai mic semn de slăbiciune.

Am reluat și povestea imperiului după moartea lui Timesitheus; cu un prefect pretorian ambițios căruia poate i se pun în spinare un pic mai multe lucruri decât a făcut, sau poate nu. În orice caz vedem exact aceeași problemă pe care am avut-o dintotdeauna: cine te păzește de paznici?

Doar că nu prea cunoaștem povestea, pentru că am rămas fără foarte multe surse de încredere. Cea mai importantă sursă e Historia Augusta, despre ale cărei calități am mai vorbit în nenumărate gânduri. Ne uităm așadar în mai multe locuri încercând să dăm o oarecare formă informației.

Și fix când Sergiu își promitea că nu mai facem de-astea!

Acum lăsând gluma, anul celor șase împărați e numit așa doar pentru o simetrie oarecare cu anul celor 5 și celor 4 împărați. Ne reîntoarcem la instabilitatea specifică în momentul în care un împărat este dat jos de pe tron în mod violent. Maximinus nu a reușit decât să amâne, în niciun caz să oprească instabilitatea, și ne demonstrează că pentru a conduce imperiul cu un modicum de succes trebuie să echilibrezi partea militară cu aspectele sociale. O lecție pe care o vom învăța de mai multe ori de-a lungul acestui an.

Și chiar dacă nu îl omorâm încă pe Maximinus, vorbim despre impactul lui (surprinzător, pe alocuri) mai târziu în istorie - o surprinzătoare piesă propagandistică. Și promitem că în următorul episod omorâm mai mulți, la pachet.

Și pentru că punem acest episod de 1 decembrie (lucru pe care nu-l știam când am înregistrat) trebuie să le urăm La mulți ani tuturor românilor, tuturor locuitorilor României și celor care se simt români, de oriunde ar fi. Și nu uitați că dragostea de țară nu înseamnă să-ți urăști vecinul. Și nu uitați să votați.

Și despre asta discutăm săptămâna asta, și ne bucurăm că am reluat podcastul după o așteptare care sperăm că nu a fost excesiv de lungă pentru voi. Desigur, ne bucurăm că între timp am primit feedback de la ascultători, și le mulțumim celor care ne susțin în continuare. Bine ați revenit la Podcastul de Istorie!

Domnia lui Alexandru nu este foarte calmă. Apar mulți uzurpatori care își cer drepturile, sau pentru care legiunile cerrolul de August. Ni se spune că răzmerițele au fost rapid înăbușite, dar fondul nemulțumirii nu - tânărul de 25-26 deani nu are suficientă experiență militară cât să impună respectul necesar în fruntea legiunilor. Chiar dacă rezultatelelui sunt, obiectiv, pozitive pentru imperiu, chiar dacă adversarul lui de la Răsărit este Ardashîr, cel care va punebazele casei Sasanizilor care va conduce imperiul persan în următoarele patru secole, legiunile nu mai au foarte multărăbdare cu el. Este însă nevoie de un fost guvernator nemulțumit că e transferat să antreneze legiunile de recruți săle ațâțe pe acestea contra împăratului. După ce Alexandru încheie o pace cu alamanii care pare în dezavantajulRomei… e timpul să înceapă ceea ce se va numi „Criza secolului III”.

Și noi vom face o pauză pentru restul verii - ne auzim din nou în toamnă, sperăm noi cât mai repede dar va trebui săvedem exact cum ne organizăm. Mulțumim că sunteți în continuare alături de noi!

Senatul îl iubește pe tânărul împărat și (mai ales) echipa lui administrativă. Cu o abordare mult mai echilibrată, cudecizii corecte și bune mai ales pentru clasa senatorială, cu o implicare mai serioasă a întregului senat, careparticipă cu un consiliu la cele mai importante decizii ale împăratului. Nu e un lucru deloc rău, și toată lumea are decâștigat - și imperiul, și senatorii, poate mai puțin cei care trebuie să muncească și care au la dispoziție doar treiopțiuni: o semi-sclavie cu muncă continuă toată viața, legiunea sau tâlhăria la drumul mare.

În acest episod ne despărțim și de Lucius Cassius Dio - un istoric inegal, dar în același timp o resursă neprețuită.Sigur, aflăm de la el că Nilul izvorăște din Atlas, dar fără el (și rezumatele la cartea lui care ne-au rămas) probabilam fi fost mult mai săraci în detalii și informații despre epocile pe care le-a acoperit. Mulțumim, Lucius (ne zicem penumele mic că deja ne cunoaștem bine), fără tine va fi mai greu.

Sextus Varius Avitus Bassianus, adoptând numele de Marcus Aurelius Antoninus și care va rămâne în istorie cunoscut subnumele zeității pe care o venera, Elagabalus, Soarele neînfrânt (Sol invictus). Pretinzând că este fiul ilegitim al luiCaracalla, numele lui reușește să ralieze soldații, cu mama și bunica lui devenind un fel de genii nu-foarte-din-umbrăale domniei lui Elagabal. Dacă la început influența Juliei Soaemis și Juliei Maesa se face simțită, ceea ce pare odomnie echilibrată foarte curând ajunge să alunece în aberant - cu Elagabal căsătorindu-se cu o vestală, cerându-ledoctorilor să-l facă hermafrodit chirurgical și o sumedenie de alte isprăvi pe care nu putem să nu le vedem cu un pic decircumspecție. Salvarea dar și condamnarea lui vine prin vărul lui, cel pe care îl vom ști sub numele de „AlexandruSeverus” pe care îl adoptă și pe care îl numește Caesar, decizie pe care ajunge rapid s-o regrete.

Și, ca de obicei în perioada asta, soldații decid ce se întâmplă mai departe. Doar că de data asta Roma e ușurată (dinnou), de decizia pretorienilor.

În cele din urmă, responsabilitatea pică pe umerii lui Opellius Macrinus, prefect pretorian, de rang ecvestru. Și o săîncercăm să vedem prin valul de aroganță al lui Cassius Dio pentru a afla mai multe despre cel care își asumăresponsabilitatea, chiar cu riscul de a părea că a complotat pentru a-l elimina pe Caracalla. Macrinus, cu ceva originiberbere, este un slujbaș bun al imperiului care reușește să supraviețuiască datorită calităților sale chiar și atuncicând alege tabăra greșită. Dar odată ajuns în vârful ierarhiei… cumva, nu reușește să se ridice la înălțimeasituației. Așa că în momentul în care se ridică un uzurpator pe care nu e capabil să-l elimine din timp, toată puterealui Macrinus i se scurge printre degete ca nisipul Africii.

E greu de decis cât de bine am înțeles domnia lui Caracalla. Sursele îi sunt clar dușmănoase, nu fără pricină, darCassius Dio își pierde, de bună seamă, obiectivitatea. O să vedem asta și pe mai departe, când Dio nu-l mai scoate dinpeiorative: continuă să-l numească Tarautas (un rol de gladiator fizic urât în jocurile gladiatoriale) sau Caracalla cufoarte multă răutate. Dar, cum zice înțeleptul, și acest lucru va trece.

Un episod cu iz de telenovelă, care îl aduce în prim-plan pe influencerul antic care ne-a adus prima variantă dehanorac. Caracallus, o mantie roșie cu glugă care ajunge până în pământ, seamănă foarte bine ori cu o togă cu glugă, oricu un hanorac modern doar mai lung; sau, dacă preferați, cu o Scufiță Roșie, de ce nu? Dar parcă e mai ușor să vorbimdespre împăratul Caracalla decât de împăratul Scufiță Roșie.

În episodul acesta vorbim și despre Plautianus, prefectul pretorian cu iluzii de mărire, care își pregătește intrarea înfamilia imperială chiar cu costul vieții împăraților. Familia imperială reacționează - Antoninus și Severus pregătesc unanti-complot împotriva prefectului. Mai vorbim despre un proto-Robin Hood, Victor Bulla, o creație involuntară a luiSeverus.

Un împărat mai fascinant decât ne așteptam la începutul înregistrărilor. Unul dintre cei buni, dacă ne uităm așa,retrospectiv, chiar dacă nu putem să fim de acord tot timpul cu metodele prin care a stabilizat imperiul în urmarăzboiului civil.

Prima lui grijă e să stabilizeze granițele - probabil cea mai importantă treabă a oricărui împărat roman. Vizitează șiDacia, și e posibil să împingă controlul roman la sud de Carpați până dincolo de Olt pe acel limes transalutanus; dare neclar dacă lui îi aparține operațiunea sau fiului lui. Există și un proiect de cercetare cu o pagină de Facebook pe tema acestei rețele de fortificații.

Acest episod a fost înregistrat în două părți - prima parte e publicată acum, și a doua parte va fi publicată peste douăsăptămâni; o formulă nouă pentru noi care sperăm că vi se va părea potrivită.

Desigur, un prim episod pacifist despre istoria unui război civil. Pacifist pentru că Severus e pus pe pacificat colegul de tron, și pe toți senatorii care chiar l-au luat în serios pe el însuși când l-a numit pe Albinus co-August. Un episod mai relaxat în care vorbim despre legitimitate și un pic mai multe lucruri conexe; suntem, în cele din urmă, un podcast de istorie, și ne place să mai vorbim și despre metoda pe care o folosim să gândim în legătură cu istoria.

Vorbim în acest episod de noile războaie civile romane, și felul în care Septimius Severus, de bună seamă cel mai abildintre pretendenți, reușește să își câștige locul în Roma, printr-o alianță și un război cu generalul preferat almulțimii din stradă.

Doar că reversul este că pretorienii capătă un pic cam multă încredere în sine. Așa că în momentul în care Pertinax,prea pus pe militărie cu ei, devine prea incomod, răspunsul gărzii e să elimine elementul incomod și să-l înlocuiascăcu ceva mai bun. Cu cineva care poate chiar se va ține de promisiune și le va da banii și privilegiile pe carepretorienii cred acum că le merită.

Rezultatul este unul din episoadele cele ciudate din istoria Imperiului. Și o întrebare care rămâne cu noi: ca roman,cum arăți 5 pe degete? Cu două sau cu cinci?

Pertinax are un destin fascinant - pornit târziu în cariera militară, se dovedește de foarte mare încredere și ajunge departe sub Marcus Aurelius, rămânând ultimul consilier al lui Aurelius care să supraviețuiască sub Commodus. O să vedem ce anume a fost necesar - o viață cumpătată, și să știi când anume să te retragi din ochiul public.

Salut, și bine v-am regăsit la Podcastul de Istorie! De episodul viitor reintrăm în pâine (dar așa, lent, să nu ne ia amețeala).

Că nu e capabil să stăpânească din punct de vedere economic situația e clar: ordinul lui de a bloca prețul grânelor are efectul nedorit de a încuraja specula și a face grânele și mai greu disponibile. Chiar și-așa, cel afectat va fi Cleander, noul lui locotenent, care își ia atât de multe responsabilități încât pare foarte des a fi adevăratul conducător al imperiului.

Cheia căderii lui Commodus pare însă a sta în oamenii cu care se înconjoară, și în conflictul dintre interesele imperiului și interesele personale. Ca și Nero, infatuat cu valențele lui artistice, Commodus se antrenează ca gladiator și participă în competiții pe care el însuși le organizează. Comportamentul lui devine din ce în ce mai scandalos, Commodus dorind să inaugureze anul (și consulatul) cu o luptă în arenă. E trădat însă de cercul intim căruia i-a lăsat prea multă putere.

Podcastul de Istorie intră într-o pauză mai lungă. Am explicat pe finalul episodului de ce, dar pe scurt: burnout. Facem podcastul de 6 ani, timp în care am sporit în mod vizibil calitatea cercetării pe care o facem pentru fiecare episod în parte - dar asta o facem la un mare cost personal, și la un moment dat costul acela se manifestă prin oboseală. O pauză ne va face bine, și ne va ajuta să reluăm proiectul cu mai multă energie și ceva mai bine organizați.

Între timp mai lucrăm și la formă. Ne gândim să îmbunătățim un pic site-ul podcastului, dar ne gândim un pic și la restructurarea (și poate rarefierea conținutului) podcastului. Știm ce trebuie făcut, nu prea știm exact cum, și pentru asta avem nevoie de o pauză. De asemenea, eforturile noastre vor fi pluridisciplinare - ne dăm seama că avem de studiat mai mult înainte de a ne pronunța pe un subiect - economic, social, politic, lucrurile nu sunt la fel de simple cum s-ar putea crede.

Vrem să facem lucrurile mai bine și pentru asta trebuie să regândim o parte din proiect. Și vom începe cu o pauză.

Dio Cassius spune că Marcus Aurelius a lăsat un regat de aur. Primul împărat născut în purpură este considerat și un eșec răsunător, Dio spunându-ne despre începutul unei ere de fier și rugină. Ne uităm însă un pic mai îndeaproape, reanalizând moștenirea primită de la Marcus Aurelius - departe de a fi un regat de aur, zice Dorin, sau, din contră, zice Sergiu, un regat de cât se poate de aur în condițiile date. Cu economia slăbită de prea mulți ani de lupte la marginea imperiului, cu o situație politică nesigură după revolta lui Cassius, un imperiu încă bântuit de pandemie (aparent o formă de variolă) Commodus nu primește o situație foarte commodus de rezolvat. Inițial se bazează pe sfatul cercului de amicis al tatălui său, dar încet începe să-și definească propria echipă de conducere. Și lucrurile nu mai arată atât de grozav.

O să descriu curentul stoic prin cuvintele lui AC Grayling, care face un rezumat excelent pentru stoicism. «Crates Cinicul îi este profesor lui Zenon din Cition, primul stoic. Acesta propovăduiește interiorizarea virtuților cinice ale reținerii și stăpânirii de sine, și aplică conceptul de „indiferență” (apatheia) nu față de societate și nici în relație cu scopul unei vieți onorabile, ci la vicisitudinile sorții și inevitabilitatea îmbătrânirii, bolii și morții. Ceea ce stoicismul a recomandat mai târziu romanilor educați și patricienilor a fost idealul înalt al unei vieți nobile de sine stătătoare, o viață de curaj și tărie sufletească, o viață bărbătească și robustă, care, cu aceeași indiferență, poate să îndure greutățile întâmpinate pe fronturile militare din străinătate și să facă față cerințelor impuse de datorie acasă.»

Desigur, stoicismul nu e doar despre dârzenie și tărie sufletească, și o să vorbim despre aceste lucruri. O să vorbim, desigur, și despre marii filosofi stoici - Zenon, Cleanthes, Chrysippus, Cicero, Seneca, Epictet, Marcus Aurelius, despre viețile lor și apoi despre ideile stoicilor; evident, foarte pe scurt. Și ideile lor sunt mult mai diverse decât ideile legate de virtuți - vorbim despre un sistem filosofic complet, care acoperă cele trei dimensiuni necesare: fizica, etica și logica. Dacă pentru peripatetici logica e doar o unealtă, pentru stoici logica devine centrală filosofiei, foarte multă vreme în antichitate Chrysippus fiind considerat superior lui Aristotel pe spațiul logicii.

Vorbim, desigur, și despre evoluția stoicismului de la idealurile cinice pe care le adoptase Zenon (care sugera că orașul ideal nu ar avea nevoie de temple, și oamenii ar fi prieteni între ei și ar avea toate posesiunile la comun) până la ideile de virtute ale eșalonului superior roman (Seneca, Marcus Aurelius) și îndârjirea stoică așa cum o vedem la sclavul Epictet. Avem și o explorare a stoicismului modern, și asupra felului în care vinde în ziua de azi.

Încheiem aici studiul filosofilor antici - dar doar pentru moment. Credem că această paranteză de aproape un an a fost necesară - pentru a înțelege care e gândirea oamenilor în această perioadă, pentru a pune un pic mai mult context și a înțelege mai bine această poveste a Imperiului Roman. Și de episodul viitor continuăm povestea.

Pentru cei care doresc să afle mai mult despre filosofie, desigur, recomandăm două podcasturi. Podcastul de Filosofie (youtube, facebook) este ținut de cineva care chiar se pricepe la subiectul ăsta, în română, și care pe lângă episoadele de podcast s-a diversificat în alte părți, și aduce materiale interesante și fragmente de filosofie pe pagina lui de YouTube. Pentru cei care nu au o problemă cu limba engleză și vor o abordare „mai istorică”, „The History of Philosophy without any gaps” este podcastul perfect. Materiale excelente pentru momentele în care mai luăm câte-o pauză mai lungă să ne schimbăm un pic direcția de studiu.

Contrastul este remarcabil; la fel, și intuiția lui Epicur legată de percepția asupra naturii, care reușește să descrie un model atomic suficient de apropiat de modelul prezentat de știința modernă - și totul plecând de la observație empirică și deducție logică. Chiar dacă întreg modelul atomic este construit doar pentru a justifica teoria morală a lui Epicur, nu putem să nu îi remarcăm intuiția.

Chiar și-așa, discutând îndeaproape despre filosofia lui Epicur nu putem să nu ne uităm și la reversul medaliei. Pentru că din păcate știm prea puțin despre viața reală a individului Epicur, nu putem să ne dăm seama dacă nu cumva, departe de a fi doar un proponent al moderației, nu este cumva un fel de guru în fruntea unui cult orgiastic. Este oare un caz tipic de „fă ce zice popa, nu ce face popa”? Greu de zis, mai ales că vorbim de șeful uneia din cele mai influente secte filosofice din antichitate, eclipsată doar de cei care vor veni în episodul viitor. Și-a meritat locul în adâncurile iadului, unde l-a plasat Dante, sau nu? Nu o să știm niciodată, dar putem să rămânem măcar cu o lecție despre moderație.

Desigur, avem un pic de dubii în legătură cu adevărul despre Diogene - pe de o parte pare a fi un cerșetor agresiv care se ia la harță cu toată lumea, pe de altă parte pare un individ responsabil ce e capabil să conducă casa lui Xeniade după ce e vândut ca sclav; povești ce ne ridică niște semne de întrebare legate de cât e real și cât e imaginat în poveștile respective. Sigur, nu ne oprim doar la povești și încercăm să ne uităm la fundamentul ideilor care îl călăuzesc pe Diogene din Sinope; vorbim întâi de discipolul lui Socrate, Antistene, cel care propovăduiește un mod de viață ascetic și nesupus regulilor aleatorii ale societății, creatorul noțiunii de logică.

Facem apoi o scurtă trecere în revistă a două alte curente de gândire care par similare: scepticii, cu Pyrrhon din Ellis, și cirenaicii lui Aristippus din Cirene. Desigur, fiecare cu propriile lor caracteristici.

În alte știri, am creat împreună cu Călina de la podcastul Istoria României un server de Discord unde putem să vorbim în timp real cu cei care folosesc această platformă. Ne găsiți la https://discord.gg/gfE8UcShj2.

Dar ceea ce face el e cu adevărat remarcabil, punând ordine în gândire cu principiile sale logice, unelte de argumentare care vor rămâne baza logicii vreme de mai bine de două milenii - iar „Respingerile sofistice” sunt încă materialul de bază pentru studierea erorilor de logică în discursuri. Pune bazele cercetării în biologie, are contribuții într-o sumedenie de domenii, economie, științe politice, și, evident, etică. Cele trei tratate de etică (Eudamiană, Nicomahică, Magna Moralia) sunt primele tratate de etică pe care le cunoaștem, Republica lui Platon neputând fi considerată un tratat concentrat pe subiect, chiar dacă abordează teme etice.

Desigur, ne vom uita nu numai peste incredibilele sale contribuții, ci și peste acele erori care, datorită staturii sale de super-gânditor al antichității, au tras înapoi științele și societatea. Geocentrismul lui a pus cercetarea astronomică într-un impas foarte dificil până la Copernic. Iar atitudinea lui față de femei… ce să mai zicem? Dar vina nu îi aparține doar lui; așa cum discutăm în podcast, Aristotel e un produs al timpului său și, ca orice produs al timpurilor vechi, unele lucruri nu prea mai țin apa.

Dar să luăm lucrurile pozitive. Îndemnurile la temperație - la echilibru, la acea mediocritate de aur cum îi ziceau romanii mai târziu - rămân încă incredibil de actuale. Și, ca orice om, chiar și un geniu de talia lui Aristotel are propriile lui limite.

Nici nu e de mirare că atunci când vorbim despre Aristotel ne gândim la un tocilar grec cu barbă care stătea zi de zi să spună platitudini cu aer de înțelepciune. Dar împreună, uitându-ne la aspecte din viața lui Aristotel, ne dăm seama că acolo e o poveste cu spioni, diplomație și politică. Poate acesta e motivul pentru care Aristotel e atât de apreciat - un actor activ în epocă, un apropiat al celui mai vestit cuceritor al antichității, Aristotel e mai mult decât o figură de pus lângă un citat.

Avem, așadar, un album de greatest hits al lui Platon, în care vor apărea din nou și din nou Teoria Formelor, motivele pentru care Platon e considerat și comunist și fascist, eugenie, alegoria peșterii și a liniei divizate, Mitul lui Er sau, mai bine zis, cam tot ce știm noi despre Iad și Rai, și alte lucruri care au rămas cu noi cultural. De exemplu mitul bormașinii la români, care e semnificativ mai redus datorită eforturilor de editare făcute de noul membru al echipei Podcastului de Istorie, Ioana Adăscăliței.

Când am început seria despre filosofie nu știam cât de important e ceea ce discutăm - doream doar să facem o punere în context corectă pentru școala de filosofie din care făcea parte și Marc Aureliu, și un context cultural pentru întreaga gândire filosofică a antichității. Nu știam cât de important va fi acest episod - și, după ce îl veți asculta, cred că veți fi de acord cu noi.

Resurse

Știu că foarte des nu am postat despre resursele pe care le folosim, marea majoritate fiind incluse/explicate în episoadele propriu zise, sau fiind cărți și sinteze din care extragem informații, nu tot timpul utile. De data aceasta însă am decis să facem o scurtă listă de materiale pe care le-am folosit pentru a ne călăuzi drumul prin Republică. Nu sunt toate, doar cele mai importante.

• În primul rând, Editura Humanitas a pus în librării traducerea lui Andrei Cornea din Republica, în forma volumului III din Opera Integrală Platon. Este probabil cea mai bună traducere pe care o puteam avea, și a fost o întâmplare mai mult ca fericită să am posibilitatea să studiez textul (dificil nu la nivel de limbaj, ci de idei) în limba română (Dorin).
• Sergiu a folosit, după cum a povestit și în podcast, traducerea publicată la Editura Antet.
• Am folosit rezumatul Republicii făcut pe Internet Encyclopedia of Philosophy pentru a-mi ghida lectura prin Republica (Dorin) și e folosită și pentru a structura informația din acest episod. O altă variantă mult prescurtată este făcută în limba română aici - dar, foarte important, ambele rezumate vin însoțite de referințe suplimentare pe care le puteți citi pentru a aprofunda subiectul. O altă punere interesantă în context, aici. Recomandăm și materialele despre Platon din Enciclopedia de Filosofie de la Stanford, de exemplu despre Republica, despre Timaeus, și mai toate materialele pe care le-au strâns acolo sunt incredibil de utile.
• Sergiu a folosit cu mult succes și prelegerile făcute de Michael Sugrue și „Nosferatu’ ăsta” în propriile cuvinte.
• AC Grayling are parte de o traducere la Editura Trei cu „Istoria Filosofiei” - și e o carte bună pentru o punere în context; materialele din podcastul „History of philosophy without any gaps” pot fi citite și pe hârtie (bine, pe Kindle în cazul meu). Orișicât, recomandăm cu căldură prezentarea lui Platon făcută de Peter Adamson în acest podcast.

Nu sunt singurele materiale pe care le-am folosit pentru a face acest episod, dar sunt, probabil, cele mai bune disponibile. Și dacă vreți să vă adăugați pe lista de scopuri în viață dialogurile lui Platon, textele sunt mai mult decât accesibile - aștept cu nerăbdare și ultimele trei volume în limba română traduse la Editura Humanitas. Mare parte din texte se găsesc pe Project Gutenberg - dar și pe site-uri precum Perseus Digital Archive. De exemplu, cea mai des întâlnită traducere din Republica e cea făcută de Benjamin Jowett în plină Anglie victoriană - dar care a ieșit de sub protecția drepturilor de autor și e accesibilă tuturor. Materiale sunt, voință să fie. Sau virtute. Sau timp, că nici de-ăla nu prea avem foarte mult.

Aristocrat într-o Atenă democratică, la 20 de ani îl întâlnește pe Socrate care îi stârnește dragostea de filosofie. Contribuția lui majoră este rafinarea dialogului - o modalitate inteligentă de a prezenta idei în dialog, ca pe o piesă de teatru. Aristotel îl consideră prea poetic, însă modalitatea lui de a prezenta ideile ne ajută să vedem mai multe puncte de vedere. Faptul că finalul dialogurilor lui sunt adesea aporia - o concluzie incertă - înseamnă că cititorul rămâne să judece ideile și să tragă propriile concluzii. Diogene Laertius spune despre el: „Platon, care a dus geniul dialogului la desăvârșire, poate fi numit pe drept cel care i-a dat [dialogului] frumusețea și a descoperit-o. Un dialog este un discurs format din întrebări și răspunsuri asupra unor chestiuni filosofice sau politice, cu respectarea caracterului persoanelor care vorbesc și felului lor de a vorbi. Dialectica este arta de a vorbi, prin care combatem sau susținem o temă cu ajutorul întrebărilor și răspunsurilor celor care discută.”

Discutăm despre viața lui Platon și despre o parte din ideile lui, păstrând discuția ideilor politice pentru episodul următor. Vorbim despre teoria formelor, a sufletului nemuritor, și despre dragostea platonică, cu o vizită prin anii ‘90.

Socrate e un personaj foarte complicat - în primul rând pentru că Socrate e un punct foarte important pentru filosofie - unde atenția se mută de la filosofia naturală (cea care va fi numită curând „fizică”) la problemele etice, mult mai importante pentru Socrate și mult mai complicat de formulat fiind vorba, în primul rând, despre fenomene foarte intime, interne. Socrate vine și pune întrebări mai mult decât dă răspunsuri. Dialogurile lui (pentru că în mare parte îl cunoaștem prin dialoguri) se termină foarte des în aporie - în impas, adică, fără un răspuns clar sau o soluție clară.

Vorbim, așadar, în primul rând despre omul Socrate. Încercăm să ne dăm seama cine a fost, cât de important a fost, și ce știm, real, despre omul istoric Socrate. Încercăm să desprindem omul real de personajul pe care Platon îl va folosi mai târziu pentru a-și prezenta ideile filosofice care nu știm, real, cât îi aparțin lui sau cât îi aparțin lui Socrate. Încercăm, așadar, să vedem omul dincolo de personaj, atât cât putem să-l discutăm și din alte surse.

Discutăm despre care e posibila implicare a lui în viața Atenei, despre situația politică și socială care a dus în cele din urmă la condamnarea lui Socrate, și, desigur, despre procesul lui. Ca de obicei vă îndemnăm să nu luați opiniile noastre ca lege - ci să vă uitați și voi peste informațiile pe care le prezentăm și să ajungeți la propriile concluzii.

O notă: acest episod ajunge cu ceva întârziere pentru că înregistrarea a trebuit salvată de un editor audio - din păcate partea lui Dorin de conversație are mari probleme din cauza unui echipament configurat greșit. Vom încerca să corectăm pe viitor problemele de înregistrare, însă o reînregistrare e, din păcate, imposibilă.

Vorbim, apoi, despre probabil cea mai interesantă intuiție a filosofilor antici: atomiștii Leocip și Democrit propun un univers granular, format din atomi, particule mult prea mici care nu pot fi împărțite mai departe; după care aducem filosofia în Atena cu Anaxagoras și sofiștii, făcând, totuși, un popas prin Kos, pe la Hipocrate.

Un rezumat necesar, pe măsură ce ne pregătim pentru probabil cel mai important filosof al antichității.

Începem, evident, cu Thales din Milet - și cu școala Milesiană (sau ioniană), pentru că da, filosofia a început la greci, dar în teritoriul actual al Turciei. Vorbim un pic despre cei șapte înțelepți (al căror nume diferă în funcție de cine îi enumeră, dar Thales e permanent prezent acolo, în capul listei). Vorbim un pic despre maximele delfice, apoi vorbim despre cei care-l urmează pe Thales, pe Xenofan, și obligatoriu vorbim și despre Pitagora - liderul de cult care este asociat cu „zeul” dac, Zalmoxis și cu teorema unui triunghi dreptunghic.

Ne bucurăm că ne-am reîntors, și ne bucurăm să ne auzim din nou. Bine v-am regăsit!

Marcus e silit să plătească pentru neajunsurile de natură militară ale celor dinaintea lui; și ia asupra lui povara, cu stoicism, strângând din dinți și trăgând asupra sa greul. Poate singura lui greșeală este succesiunea - amenințat de o răzmeriță, îl promovează pe fiul lui mult prea tânăr, Commodus, pe care îl face consul la numai 15 ani și jumătate. Un record absolut… până la el.

Vom vorbi despre lungile campanii contra marcomanilor, despre invazia costobocilor care reușesc să expună cea mai mare slăbiciune a imperiului roman (lipsa de protecție în interior), și despre un împărat care ar fi vrut să fie mai mult filosof decât soldat, dar a trebuit să exceleze mai degrabă ca soldat decât ca filosof.

Recunoscut ca fiind împăratul filosof, Marcus Aurelius ajunge în poziția de moștenitor al principatului impresionându-l nu pe Antoninus Pius, ci pe „tatăl” lui, Hadrian. Încercăm să ne dăm seama de încrengătura de familie care-l aduce pe Marcus în cercul imperial, să o decriptăm, să o înțelegem. Discutăm, așadar, două procese de succesiune, la finalul cărora imperiul rămâne cu doi împărați în loc de unul - nu doar Marcus Aurelius, ci și fiul/fratele lui, Lucius.

Încearcă să profite de aparenta lor lipsă de experiență Vologases IV al parților, care le dă practic primul test celor doi. Test care în cele din urmă va fi trecut… cu un cost surprinzător de mare.

După ce are un succes limitat cu prima adopție, Hadrian joacă un șah temporal și stabilește următoarea generație de împărați. Cel puțin asta e impresia multora - de fapt, noi suspectăm că lucrurile stau un pic altfel, că nici măcar Hadrian nu putea să-și dea seama că într-adevăr oamenii din anturajul lui vor ajunge să facă o treabă atât de bună. Pentru că într-adevăr, după o lună de gândire, Antoninus, un suflet de contabil într-un corp de senator roman, acceptă responsabilitatea pe care i-o pune în cârcă Hadrian, și preia cârma principatului.

O ocazie excelentă să vorbim de o personalitate surprinzătoare. Mai pacifistă decât cei de până acum, și, probabil, un candidat mai bun la premiul de Optimus Princeps. Cumva, Podcastul de Istorie pare să dea peste cap toate ierarhiile cunoscute.

Vorbim despre cariera sa dinainte de perioada imperială, despre preluarea conducerii și deciziile controversate pe care le ia, dar care în cele din urmă asigură stabilitatea imperiului. Discutăm apoi și despre impactul pe care îl are pe termen lung - încheind discuția înainte de problema succesiunii - până la urmă, două succesiuni sunt cam multe într-un singur episod de podcast.

Nevoia lui de faimă, și un joc politic de maximă teatralitate îl aduc la cârma Armeniei, pe care o transformă în provincie romană - pornește apoi în denazificarea Imperiului Part (sau, alternativ, încearcă să ajungă până la conducătorii parți să le explice că nu, candidatul lor la șefia Armeniei nu a murit de mâna lui, s-a înecat într-un măr mult prea ascuțit).

Anul morții lui Traian e și anul de maximă expansiune a Imperiului Roman - un imperiu care se întinde din Britania până la Golful Persic, din Dacia până în Mauritania. Dar, la final, stăm să reflectăm asupra celei mai rezistente construcții majore a lui Traian. Dacia Romană, poporul acesta ce-a rămas în urma lui. Ne permitem, așadar, câteva momente de patetism pentru cel care în cele din urmă stă la rădăcinile României de azi. Discutăm cât de „bun împărat” este, și ce alte realizări a mai lăsat în urma sa.

Imperator Caesar Nerva Traianus Augustus Dacicus Parthicus Pater Patriae Optimus Princeps, sau, pentru noi, mai simplu, Traian. Ave!

Din păcate nu reușește. Nici încercarea de a afla mai multe informații de la (posibil) guvernatorul interimar al provinciei care cândva va deveni Dacia nu e de prea mare succes. Și, revenim obsedant la acest aspect: dezertori romani tot ajung în tabăra lui Decebal - mai mult decât în orice alt conflict despre care am vorbit până acum.

Sunt o mulțime de semne de întrebare pe care ni le ridică acest fragment. Columna adaugă mai degrabă întrebări decât să dea răspunsuri. În fine, „formidabilul barbar” în cele din urmă cedează - cu oamenii din Sarmisegetusa Regia asediați vreme îndelungată, până când rămân fără apă și vremea se întoarce contra lor. Rămas singur, urmărit de cavaleria de elită a lui Traian, un Decebal extenuat își va lua singur viața decât să cadă pradă cruzilor dușmani.

E o poveste care rezonează un pic altfel decât acum o săptămână sau două. Un final inevitabil pentru Decebal, al cărui adversar a fost prea puternic. Și o poveste care abia începe pentru noi.

Povestim un pic și despre izvoarele pe care chiar le vom folosi: Panegiricul (discursul ținut în septembrie 100 de Pliniu), Cassius Dio, cartea 68, și Columna lui Traian. Columna are mai multă documentație dedicată. Noi am folosit site-ul Trajan’s Column, dar mai există și cartea d-lui Radu Vulpe, editată în 2002 și pusă la dispoziție de CIMEC pe site-ul Biblioteca Digitală.

Am mai găsit și un mic clip - o animație despre cum s-a construit fizic columna făcut de cei de la National Geographic. National Geographic are și un site dedicat studierii columnei, care cred că vi se va părea cât se poate de interesant.

Resurse:

• Site Trajan’s Column: https://trajans-column.org/
• Biblioteca Digitală: https://biblioteca-digitala.ro/
• Stop-motion „cum s-a construit columna”: https://www.youtube.com/watch?v=MFUgaPlhDdM
• Site National Geographic dedicat columnei: https://www.nationalgeographic.com/trajan-column/

Domițian are o mare problemă pe mâini - la Dunăre năvălesc dușmanii. Sau, dacă ne uităm din partea cealaltă, triburile de la nord de Dunăre se răzvrătesc contra atitudinii din ce în ce mai sfidătoare și îndrăzneață a imperiului. E doar o problemă de perspectivă.

În 85, trupele lui Diurpaneus (sau Decebal, nu știm sigur, pentru că Dio Cassius și Iordanes nu prea se înțeleg) intră în Moesia și atacă trupele postate acolo, omorându-l în cele din urmă pe Oppius Sabinus, unii din oamenii de încredere ai lui Domițian. Domițian decide să reformeze această zonă plină de pace și bună înțelegere între popoare, și să o împartă în Moesia Inferior și Moesia Superior - și îl trimite pe prefectul pretorian Cornelius Fuscus să rezolve problema dacilor. De îndată ce Fuscus are primele victorii, Domițian bifează pe listă Dacia, și merge la Roma să celebreze un triumf - după triumf, află că lucrurile nu stau chiar atât de roz. Conflictul nu se termină aici.

Poate cel mai important lucru pe care îl facem acum e să punem o perspectivă nouă asupra celor discutate în episodul despre Domițian - inclusiv acel festin funerar pe care îl dă în cinstea celor căzuți în Dacia. Pierderile nu sunt deloc neînsemnate - și poate chiar comparabile cu Teutoburg. Diferența e că la cârma imperiului nu se află un bătrân sătul de lupte, ci un tânăr însetat de glorie. Așa că Dacia nu o să rămână în acel stadiu.

Vă mulțumim tuturor ce sunteți alături de noi și ați fost în toți acești ani. La mulți ani și sărbători fericite!

Este doar un prim episod, care culminează cu un atac mult mai organizat al dacilor, îndreptat contra garnizoanelorîntreținute de minimum de soldați în lipsa grosului legiunilor. Între timp, ne orientăm un pic și spre ce credem că seîntâmplă în Munții Orăștie, încercând să înțelegem mai bine cam care e situația politică a dacilor. Moment numai bun săvorbim de exemplul dat de Frontinus în Strategemele; și vom afla ce se întâmplă când doi câini se bat între ei, și apareun lup în zonă.

Noi bănuim altceva decât ce vrea Frontinus să transmită; dar pentru asta, ascultați episodul :)

Pentru noi e o ocazie să vedem o perspectivă nouă asupra geților. Fără pretenția de a acoperi complet subiectul, neuităm peste cele mai importante lucruri pe care le aflăm de la el, și îl punem în context uitându-ne și pestedescoperirea făcută în 2012 a plăcii cu edictul referitor la unul din destinatarii Ponticelor lui Ovidiu: Quintus IuliusVestalis. Vestalis, ni se spune, are o aventură ceva mai îndelungată, și locuitorii cetăților de la Pont îi mulțumesc înmod deosebit pentru dârzenia cu care vine în apărarea lor.

Cred că nu trebuie să înțelegem din prezența mai multor regi foarte mult - da, avem mai mulți regi, dar asta nupresupune o diviziune culturală, ci mai degrabă ce se întâmplă cu resursele culese de la nivel local. Nu e certificatăde către arheologie nicio „cădere” a culturii dacice, și e foarte posibil ca aceste conflicte pe care le raportăm să fiedoar niște conflicte marginale, de graniță. Din păcate nu avem mărturii ale dacilor despre această perioadă. Probabil călucrurile ar fi arătat mult diferit, și ne-ar fi oferit un context mult îmbogățit. Așa, va trebui să ne mulțumim cupuținele informații de la cronicarii romani, și semnele arheologice pe care încercăm să le punem cap la cap cu ce escris în cărți.

Vorbim apoi mai mult despre importanța aspectelor religioase și culturale și importanța lui Deceneu în reușita regatuluilui Burebista. Ne uităm la moștenirea lui Deceneu, și la cum se derulează lucrurile mai departe - dar nu înaintăm foartetare în poveste. Facem un mic detur și prin politica românească de azi, încercând să nu uităm că până la urmă istoriapoate fi folosită pentru a înțelege mai bine „acum” prin „atunci”.

Poate că cel mai bun răspuns pe care l-am putut da în legătură cu „dar de ce vorbim atât de mult despre romani” estestrofa a doua din imnul național; ăsta e locul de unde ne revendicăm. Și cu multă bucurie și oarecare mândrie deschidemazi povestea lui Traian, cel care ne bântuie imnul național și plugușorul. Că cine altcineva ar putea fi „BădicaTraian”?

Vorbim întâi despre familia lui și tatăl său, un general meritoriu care și-ar fi meritat mai multă informație în analeleistoricilor antici. Povestim apoi despre cariera lui Traian; începe alături de tatăl său, dar devine un bun general cupropriile sale merite, și alegerea lui ca urmaș, chiar dacă incomodă lui Nerva, pare o alegere potrivită. După moartealui Nerva procedează inteligent și măsurat. Agenții lui din Roma calmează spiritele, în timp ce Traian se ocupă destabilitatea frontierelor pe Rin și apoi pe Dunăre. După care intră triumfal în Roma:

„Nici vârsta, starea de sănătate sau sexul nu i-a oprit pe cei care doreau să își desfate privirea la neașteptatapriveliște. Copiii mici au aflat cine ești, tinerii s-au uitat cu entuziasm, cei în vârstă s-au minunat, cei căzuți lapat, certându-și doctorii, și-au părăsit patul pe care boleau, ca și cum vederea ta le-ar fi adus un plus de sănătate.În mulțime erau câțiva care spuneau că viața lor s-a împlinit acum când te-au văzut, în timp ce alții susțineau căle-ai dat un motiv să trăiască mai mult. Femeile sărbătoreau ca niciodată în voluptoasa lor fecunditate știind căde-acum aduceau pe lume cetățeni pentru un princeps să-i conducă și soldați pentru un imperator să-i comande.Acoperișurile stăteau să se prăbușească de la mulțimile care le asaltaseră și nu exista niciun loc unde să puipiciorul, cu străzile reduse la un pasaj îngust de către mulțimile exstaziate de fiecare parte, toți bucurându-se șisalutând. Toți simțeau aceeași bucurie la sosirea ta, bucurie mărită cu fiecare pas pe care l-ai făcut, cu fizicul tăusplendid crescând cu fiecare pas.

Pliniu cel Tânăr, „Panegyricus”

Responsabilitate care vine ca o armă cu două tăișuri pentru un om care nu are foarte multe lucruri remarcabile făcutepână acum, și nici măcar nu a fost conducător de oști. Autoritatea lui e sfidată în mai multe rânduri.

O să discutăm despre scurta lui activitate și despre, până la urmă, mișcarea care îl definește în ochii unora ca unuldin cei „cinci împărați buni”. Vom pune sub semnul întrebării această evaluare, și o vom întoarce pe toate fețeleîncercând să aflăm cine are mai multă dreptate și de ce.

Unul din ultimele episoade pe care le vom folosi pentru a examina îndeaproape și exhaustiv o figură importantă aimperiului roman, acest episod despre Domitian ne pricinuiește și despărțirea de câteva surse ce ne-au fost alăturimultă vreme: Suetonius, și ai lui „Doisprezece Cezari”, și scrierile lui Tacitus, care se pierd în negura timpului înmod misterios.

Vom ocoli deocamdată subiectul stabilizării graniței pe Dunăre. Vom reveni și o vom trata în mai mare detaliu într-unepisod viitor, dându-i importanța pe care o merită. Deocamdată, însă, vă invităm să aflăm împreună mai multe lucruridespre Domitian - primul mare adversar al lui Decebal.

Pe de altă parte, Titus este un ghinionist. În numai doi ani are parte de nenorocire după nenorocire. Vesuviul erupela scurt timp după ce preia conducerea, îngropând sub cenușă Herculaneum și Pompeii. Povestea tragică a orașului Pompeiine este relatată de Pliniu cel Tânăr, martor ocular. Sper (Dorin) să nu vă plictisesc atât de tare pe final cuinformațiile pe care le-am descoperit cercetând subiectul; o istorie a sitului arheologic Pompeii, câteva lucruri pe carele-am învățat din excavările succesive ale sitului, și încă alte câteva detalii interesante.

Link-uri: Documentar semi-propagandistic din 1944 despre erupția vulcanuluiși lista de YouTube unde vor ajunge episoadele Podcastului de Istorie.

Nimeni nu s-ar fi așteptat ca acest Mesia să fie un vânzător roman de catâri, un novus homo, un individ cu un începutmediocru în cursus honorum-ul roman. Vespasian este unul din acei elevi de nota 8 care se strecoară prin toateintrigile de la curtea romană fără foarte multe temeri - prea bun pentru a fi ignorat, prea slab, cu un pedigree preamodest pentru a putea fi luat în seamă. Atunci când Nero îl trimite pe Vespasian în Iudeea să înăbușe răscoala evreilor,o face pentru că Vespasian e unul din cei mai puțin amenințători generali buni pe care îi are. În contrapartidă îltrimite pe Gaius Licinius Mucianus în Siria, despre care știe că nu are la suflet un Novus Homo la prima generație însenatul roman.

În Iudeea însă Vespasian se vede față în față cu destinul. După ce Josephus, un general evreu căzut prizonier, îi prezintă mitulmesianic, în confuzia anului 69, Vespasian decide să-și asume responsabilitatea conducerii imperiului. Spre deosebire decei dinaintea lui, e singurul care odată ajuns la conducere a devenit un om mai bun; ăsta este motivul pentru care chiarși un om nou care se zbate în zona mediocrității poate să stăpânească credibil imperiul roman.

Vorbim și despre interesantul destin al lui Josephus, rămas în istorie mai degrabă ca istoric al poporului evreu, șidespre motivul pentru care „banii nu au miros”, și despre cum s-au pus bazele primei dinastii ereditare din Imperiul Roman

Le mulțumim celor care ne sprijină în continuare în ciuda defectelor noastre, și mai vizibile acum când vorbim despre cene întreabă lumea și despre ce ne trece prin cap. O să răspundem la întrebări diverse, inclusiv legate de felul în carepregătim podcastul, despre părerile noastre politice, despre cum preferăm să citim, sau despre de ce episoadele suntatât de lungi (și de ce nu vrem să le tăiem).

Vorbim așadar despre Lucius Livius Ocella Sulpicius Galba, generalul care a decis că e mai bine să nu facă nimic la conducerea unei provincii ca să nu stârnească geloziile lui Nero, și care sfârșește măcinat de gută și trădat fix de soldații pe care ar fi trebuit să știe să-i controleze. Vorbim, apoi, despre Otho, cel care s-a căsătorit cu amanta lui Nero ca să i-o țină la păstrare, și care în moarte dă o strălucire deosebită unei vieți altfel deloc onorabile. În cele din urmă Vitellius, omul profund viciat care a devenit în timp etalonul pentru romanul corupt de plăceri și de viața bună, care termină într-o scenă care face să pălească cele mai spectaculoase seriale Tv.

Despre Vespasian vom vorbi peste două episoade. Următorul episod, însă, vom vorbi despre podcast și vom răspunde întrebărilor voastre. Pe Patreon există un subiect deschis și puteți să adăugați întrebarea voastră acolo, există această postare pe Facebook, puteți să mă contactați pe Twitter, sau puteți să ne contactați prin e-mail.

Doar că personajul e complex - poate chiar avantgardist din multe puncte de vedere. Ca de obicei încercăm să ne uităm pe mai multe dimensiuni la acest personaj - credem că există lucruri interesante de învățat din povestea lui. Poate să nu credem foarte mult în energia adolescentină, și să nu-i dăm prea multă responsabilitate. Deja Roma s-a ars (hehe) de mult prea multe ori.

Poate lucrul cel mai remarcabil este că Imperiul Roman rezistă în ciuda abuzurilor lui Tiberius, Caligula, sau Nero. Că poate Roma primește pedeapsa abuzurilor tiranilor care o stăpânesc, dar că restul Imperiului prosperă din cauza liniștii impuse în granițele interne de un sistem administrativ care pare să funcționeze singur, fără foarte mult ghidaj. Da, lăsăm Imperiul în revoltă. Evreii sunt foarte supărați, și vor primi poate cea mai dură pedeapsă posibilă. Da, imperiul e în derivă, în pragul unui nou război civil. Dar asta se întâmplă când tiranul nu e capabil să stăpânească legiunile.

Vorbim despre Nero - tiranul, vânătorul de plăceri, dar și torționarul creștinilor. Explicăm un pic cum văd romanii în momentul ăsta secta creștină - ca o sectă a orgiilor, canibalismului, infanticidului, o sectă de oameni care urăsc omenirea. Evident, cunoscând practicile creștine vedem de fapt care e adevărata sursă a acestor zvonuri legate de creștinism: tainele creștinismului, orientarea înspre comunitate într-un mod care poate fi caracterizat ca secretiv, toate lucrurile astea creează mister în jurul creștinismului. Și niciodată nu există „mistere”. Acolo unde nu există un răspuns mintea umană umple locul gol - iar romanii de secol I îl umplu cu toate abominațiile posibile. Desigur, aceste informații despre creștini ar trebui să ne explice cam cât de multă încredere putem avea în secvențele tabloide ale lui Suetonius sau Dio.

Ni se pare fantastic cât de mult se călărește valul de popularitate al lui Germanicus; un adevărat populares, Nero ia fața fratelui său vitreg, și, probabil, și viața. Dar scena e luată de Agrippina, care între 50 și 55 pare să domine din punct de vedere politic conducerea imperiului - o primă împărăteasă de facto. Și se simte oprobriul și supărarea lui Tacitus la jumătate de secol distanță; un Tacitus care pare atât de deranjat de prezența unei femei la conducerea imperiului încât spumegă cu furie și își pierde obiectivitatea istoricului, într-unul din puținele momente în care se întâmplă acest lucru.

Agrippina este, însă, un personaj fascinant; în contrast cu Messalina, pare să se folosească de calitățile ei pentru a acumula mai multă putere, nu pentru plăceri; îl pregătește pe Nero să devină un competent conducător al imperiului; și cu oameni precum Seneca și Burro, primii 5 ani ai domniei lui Nero sunt apreciați până și de Traian ca pe un model pentru alți principi. Acești ani însă sunt încheiați cu un matricid; și vom vedea ce efect are asupra prea-tânărului Nero.

Dar o face el? E complicat. Acasă, femeile par că pun stăpânire pe conducere. Cel puțin așa se plâng scriitorii antici, care îl fac pe Claudius un fel de coadă de topor al Valeriei Messalina, urmând ca ultima lui pasiune în materie de femei, propria sa nepoată, Agrippina cea Tânără, să îi fie și fatală ca o ciupercă de unică folosință ingerată la un bairam.

Cred că e prima persoană cu handicap destul de sever despre care vorbim în istorie - suferind de o boală neidentificată, Claudius este, cel puțin în ochii mamei lui, un monstru pe care Natura l-a început dar nu l-a mai terminat. Cu un început în viață atât de prodigios, drumul lui nu poate fi altfel decât strălucitor.

Acum ne puteți sprijini și pe Patreon! Pe pagina de Patreon: https://www.patreon.com/podcastdeistorie vom avea material exclusiv (pregătim cel puțin un episod exclusiv pentru cei care ne sprijină) și mai multe informații din culise.

Depravat? Sigur. Abuziv? Crud? Oh, da. Dar stăm un pic strâmb să judecăm drept, și e imposibil să nu vedem și calomnia la care e supus Caligula. Regretabil, singurele surse istorice din antichitate pe care le avem sunt Suetonius - prea des interesat de faptul divers - și Cassius Dio - foarte des inexact. Suetonius ne descrie un om cu două fețe - un principe și un monstru. Dio e mai rezervat, confirmând totuși cruzimea lui Caligula.

Despre toate astea și despre calul făcut senator, în episodul 103.

Vom analiza un pic la rece restul domniei lui Tiberius, care pare ca încearcă să evite responsabilitățile, dar, în același timp, atrage asupra sa mai multe responsabilități. Probabil ultima încercare serioasă de a restaura republica, de a reda puterea în mâinile senatului. Senatul, însă, refuză.

Și pentru că nu își doreau un tiran, încet, Tiberius devine unul. Am evitat să vorbim despre devierile lui Tiberius, dar probabil că o să le discutăm mai pe-ndelete în episodul următor.

Tiberius este cel care consolidează puterea princepsului – primul cetățean. Sergiu sugerează că Tiberius este, în mod real, fondatorul dinastiei iulio-claudiene, pe care o antedatează cu Augustus. Are dreptate? Nu știm, dar e o idee cât se poate de interesantă, și argumentele par să fie de partea lui.

Dar avem un episod special, în care o avem alături de noi pe Călina Cenan de la podcastul Istoria României. Vorbim despre femei, despre modele feminine, și încercăm să înțelegem contextul în care vorbim (sau nu vorbim) despre ele. Altfel, rămânem cu eterna întrebare care ne-a preocupat de la începutul lumii până acum: Ce sunt aceia „sânii mici”?

Dacă lucrurile astea sunt adevărate noi nu știm. Le vom discuta mai târziu; acum, însă, ne vom concentra pe ultimii ani și pe ce au însemnat cei peste 40 de ani de Octavian. Și vom începe de la povestea fiicei lui, Julia, care pare să fie prima care să-i sfideze ideea de moralitate pe care vrea s-o aducă în republica romană.

Erupția vulcanică de care vorbeam e cea descrisă în acest articol.

Continuăm cu mai multe informații legate de meșteșuguri, așezări, situație politică sau medicină, într-un pachet, sperăm noi, digerabil. Mai facem referință la articolul din National Geographic referitor la prezența celtică în Transilvania, și recomandăm numărul din Februarie 2020, care conține un articol mai amplu despre celți.

De-asta nu avem nici măcar un titlu mai dibaci, deși ce altă titulatură putem atașa numelui Burebista? Atenție, urmează un episod lung.

Sau poate că Burebista cucerește tot în jurul lui cu sabia în mână, și devine una din figurile acelea care își imprimă personalitatea asupra lumii din jurul său. Voi cum credeți că o să arate lucrurile?

Mulțumim ascultătorilor pentru răbdarea cu care ne-au așteptat – de asemenea, mulțumim anticipat lui Nicolae Sabin Dordea care a publicat, în 2013, o bună ilustrație a plasării triburilor dacice așa cum o văd geografii din imperiul Roman. Adică harta de mai jos:

Ne auzim în două săptămâni să vorbim despre șșșșșșșșș… să nu dezvăluim spoilere!

După care merge și șterge pe jos cu Pharnaces al Bosporului, care devine astfel cea mai celebră notiță de subsol a istoriei.

(Episodul a fost înregistrat înainte de vacanța de vară – însă niște dificultăți tehnice ne-au făcut să recuperăm acest episod mult prea târziu)

Urmează o pauză pentru Podcastul de Istorie – Ne auzim în Septembrie cu următoarele episoade, urmând ca cât de curând să facem o vizită și printr-un teritoriu de care nu am mai vorbit de foarte multă vreme.

Din nou, o perioadă plină de lucruri din care avem multe de învățat. Escaladarea violențelor de stradă, felul în care forța fizică începe să primeze peste reguli sau argumente, dar mai ales eșecul rațiunii (Cato, Cicero) în fața forței. Destinul republicii romane devine deodată tragic.

Însă atunci când pui inteligența politică a lui Cezar, renumele lui Pompei și resursele financiare ale lui Crassus la lucru, rezultatul e previzibil.

Sergiu pomenește și despre Fasti Triumfalis – un fragment arătat mai jos.

După acest episod ne vom lua o pauză ceva mai lungă; urmează sărbătorilor, și un nou sezon de pregătit, cu noi surse și mult de citit din timp. Dar ne auzim anul viitor, continuând povestea declinului republicii romane.

Se pare că elementele comune celor două răscoale sunt incapacitatea romanilor de a acționa în timp util, mai ales pentru că le consideră ei, la rândul lor, niște răscoale minore; rezultatul e întotdeauna o luptă prelungită pe câțiva ani, mai degrabă din cauza inabilităților conducătorilor romani, sau din cauza politicii de la Roma.

Și chiar dacă Marius câștigă cel de-al șaptelea titlu de consul după ce vocea lui îi înspăimântă dușmanii, Sulla se pune bine cu zeii și își omoară de la distanță inamicii. Cum? Aflăm în episodul de azi.

Vorbim de cei trei ani de campanie (87-85 îChr) și vorbim și despre regatul lui Mitridate, cel care (spun unii) ar fi fost inspirația unui alt viitor conducător, pe vremea asta destul de tânăr.

Evident, aproape nimic din ce am spus mai sus nu are nici o noimă, și evident, vom vorbi despre asta în această săptămână. Mai jos avem și harta (cu legenda în engleză) care explică distribuția teritoriului între Roma și coloniile romane și triburile aliate.

Mai vorbim un pic și despre triumful lui Marius, ce e acela un triumf, și alte mici evenimente secundare.

Urmează o pauză – un concediu de câteva săptămâni. Ne auzim înainte de căderea toamnei, și continuăm în ritmul nostru.

Dar nu vorbim doar despre asta, ci povestim un pic cum Filip al V-lea devine din dușman prieten al Romei, și cum grecii sunt contra întregii lumi și mai ales a lor înșile.

Alpi, Trebia, Lacul Trasimeno, și romanii sunt într-o situație deloc roză.

Și deși romanii câștigă supremația pe mare, într-un scurt moment din istorie când aceasta e necesară, asta nu-i oprește pe cartaginezi să adopte o altă strategie, care le va da coșmaruri strămoșilor noștri.

După care începem să discutăm primul război punic și felul în care romanii încep să se bată în afara spațiului lor natural, peninsula italică.

Povestim pe scurt legenda lui Romulus și Remus, povestim despre Numa, despre regii Romei și cum de au ajuns să se sature romanii de regi, și să-și jure că nu se vor mai lăsa conduși de un singur individ.

Revenim la începutul anului viitor după o pauză de sărbători și documentare – deci nu vă speriați dacă vedeți că săptămânile viitoare nu postăm nimic. Rămânem pe poziții, și pregătim ceea ce va urma. Ne auzim în 2018!

Nu știm foarte multe despre Dromihete, getul pus pe dat lecții moralizatoare liderilor macedoneeni. Ce știm însă e că în jurul Dunării intuim un puternic nucleu getic, capabil să facă față stăpânitorilor întregii lumi cunoscute (de greci). Vorbim foarte pe scurt și despre mormântul de la Sveștari cu care e asociat Dromihete, și amintim la fel de scurt de rolul lui în discursul propagandistic.

Alexandru face o incursiune în Tracia în căutarea unor căpetenii rebele, și acolo intră în conflict cu geții. Despre asta vorbim astăzi, și tragem câteva concluzii din cele citite despre conflictul între macedoneeni și geți.

Câteva cuvinte despre precursorul lui Alexandru cel Mare, despre revoluția militară produsă de noua armată a lui, care va stăpâni curând o mare parte din „lumea cunoscută”.

Sergiu pomenește vag despre o descoperire făcută recent, lângă Tulcea. De asemenea, vorbeam despre niște hărți pe care el le consideră naive – dar pentru nivelul tehnologic de atunci, viziunea mi se pare interesantă și relativ corectă. Aceste hărți nu sunt desenate de cei numiți, ci sunt desenate după viziunea celor numiți ca autori.

De data asta vorbim despre traci și grecii care vorbesc despre ei. În poza de mai jos avem regatul odrisilor – partea sudică a arealului populat de traci.

Câteva poze promise de Sergiu, de la expoziția legată de situl de la Tărtăria.

Un episod cu mai puțină informație, și mai multă discuție. Un subiect vast, pe care poate că nu îl acoperim în cea mai eficientă manieră; săptămâna viitoare vom reveni cu informații despre cei care ne interesează cu adevărat din acest mozaic cultural, și anume înaintașii grecilor.

În prima săptămână vorbim despre orașele stat și primele imperii din zona Mesopotamiei. Știm ca pare un pic prea mare tangenta, dar promitem că lucrurile se vor lega în cele din urmă 🙂

Săptămânile viitoare vom face câțiva pași mari spre finalul preistoriei, discutând despre epoca de bronz și, în sfârșit, ceva mult mai familiar. Dar, vorba poetului, să nu anticipăm.

Vorbim despre primele orașe, despre Ur și Ierihon, despre sumerieni, egipteni și hitiți. Totul foarte pe scurt, pentru că pe fiecare din subiectele astea ar merita o serie de podcasturi în parte.

Urmează o discuție de ce se întâmplă în jurul anului 4000 îen în jurul nostru, și o să încercăm să ridicăm ritmul ca să ne apropiem de finalul preistoriei.

Cultura Cucuteni se întinde peste teritoriul Moldovei și o bucată serioasă din Ucraina.

E o cultură bogată în artefacte, găsite pe teritoriul a cca 3000 de așezări, unele dintre ele ajungând la câteva zeci de mii de locuitori.

Printre cele mai cunoscute artefacte se numără și Hora de la Frumușica, descoperită în 1942 pe „Cetățuia” din satul Bodeștii de Jos, jud. Neamț.

Pe lângă perioada de consolidare neolitică, pe care am prezentat-o, am discutat săptămâna asta și despre alte lucruri care sunt cumva conexe. Informația despre cultura de Hamangia e relativ săracă, cel puțin în România, iar golul informațional e umplut de o teză prezentate de Vasile Dolj în 1986. Nu o să dăm link la textul articolului, pentru că nu dorim să promovăm genul acesta de știință, însă o să explicăm în acest episod:

• De ce Gânditorul de la Hamangia nu reprezintă echilibrul perfect din care reiese numărul PI.
• De ce Gânditorul de la Hamangia nu are nicio legătură cu piramida lui Kheops.
• O să explicăm totuși legătura între Gânditorul de la Hamangia și sanctuarul de la Sarmizegetusa.

Ideea, însă, e foarte importantă. Nu o să avem timp să analizăm fiecare aberație în același nivel de detaliu, dar o să încercăm să prindem și să cât mai multe false informații care circulă acum în jungla internetului.

Mai mult, Sergiu a constatat că Muzeul de Istorie al României e într-o stare deplorabilă, și că artefacte precum Gânditorul nici măcar nu mai sunt expuse. Ne spune mai multe despre experiența lui în acest episod.

Într-o discuție un pic mai lungă vorbim și despre politizarea descoperirilor arheologice, regretabilă dar cumva greu de evitat când vorbim de naționalism. Recomandarea de lectură.

Cât de curând vom renunța și la colaborarea cu Darth Vader, care nu a contribuit cu foarte mult, doar în pauze urla că nu agricultura, ci forța e cu noi!

Mai încercăm să (ne) explicăm cum se identifică ce fel de moarte au avut oamenii găsiți în diversele situri arheologice, cum apar zombies și câte ceva despre „Semiluna fertilă” – „leagănul civilizației” curente.

Probabil o să identificați câteva prostioare pe care le zicem – și vă rugăm să ni le ziceți – fie pe pagina de Facebook, fie prin e-mail (vezi mai jos). După ce terminăm discuția despre preistorie promitem că o să facem un episod de „minciuni” cu lucrurile pe care le-am înțeles greșit sau le-am zis greșit – fie din neatenție, fie că ne-a luat gura pe dinainte, fie din neștiință sau insuficientă documentare.

Și pentru că am zis să explicăm încă de la început de ce sunt importante oalele și pietrele pe care le vedem expuse la toate muzeele din România, am zis să începem cu câteva note legate de preistorie. Ceva mai lungi. În orice caz, cu scuzele de rigoare pentru vocea un pic afectată de la început, sper că o să vă placă.

Înainte de toate trebuie să facem câteva corecturi. De la emoție, am comunicat o informație greșită – paleolitic nu înseamnă „piatra șlefuită”, ci „piatra veche”. Ne-am dat seama prea târziu, dar informația a ajuns în prima înregistrare așa greșită - și probabil că la început nu sunt singurele informații greșite; dar în timp ce căpătăm și noi mai multă experiență lucrurile stau mai bine.