produs cu mândrie la Brașov
Există un moment în viața oricărui împărat în care se apucă să facă o listă cu niște nume, listă care ajunge întâmplător fix la oamenii de pe listă. Practic, e acel moment în care împăratul decide cine-i grăbește pasul spre deificare, și cel mai des nici măcar nu concepe singur lista, ci vreun subaltern care a dat iama prin visterie și știe că o să fie prins, dar încă are acces la hârtiile împăratului, și poate scrie orice pe ele.
În cele din urmă vine înfruntarea dintre Aurelian și Zenobia. Va reuși regina Palmyrei să își mențină regatul construit cu mare dibăcie, sau va eșua în fața unui Aurelian de neoprit?
Dacă înainte Odenathus încercase să țină stindardul roman ridicat în estul imperiului, Zenobia, care-i moștenește forța militară, are de ales între romani sau perși. Dar pentru că Shapur I are alte preocupări iar din partea Imperiului Roman pare că nimeni nu răspunde, Zenobia alege (oportunist sau nu) să își servească propriilor interese.
Continuăm povestea lui Lucius Domitius Aurelianus, care moștenește sau își asumă (depinde pe cine întrebi) o situație mult mai rea a imperiului decât și-ar fi dorit. Între conflicte succesive reușește totuși să-și își facă un pic de timp să ajungă la Roma, un pas necesar pentru orice împărat.
Aurelian, pe numele lui întreg Lucius Domitius Aurelianus se naște într-o familie relativ modestă. Fiul unui fermier și al unei preotese, îmbrățișează cariera militară, în ciudat tuturor semnelor care prevesteau că Aurelian va deveni un împărat. Semnele sunt acolo, de la mantii purpurii care îi cad pe umeri la vaca mov pe care crește textul „Ave” și o coroană. De ce te-ai mai obosi să faci ceva în viață dacă oricum ești așa de tare predestinat? Noi nu știm, dar de bună seamă Aurelian a înțeles că nu poți să stai acasă și să lenevești până când te găsesc oamenii să devii împărat.