produs cu mândrie la Brașov
Chiar dacă uneori ajungem să-l revendicăm, Ovidiu este un roman înainte de toate, unul din cei mai apreciați poeți de la curtea lui Octavian Augustus. Ne uităm în acest episod îndeaproape la care pot fi motivele pentru care a fost exilat, la ce aflăm util din poemele lui, altceva decât faptul că era trist și supărat, și că se ruga de toată lumea să vorbească cu șeful de la Roma să-l ducă undeva mai la căldură.
Continuăm povestea de după Burebista cu cele câteva citate rămase despre regii care controlează diversele triburi dacice, unii implicați în conflicte cu Roma, alții participând în conflictele Romei; zăbovim un pic mai mult la povestea lui Marcus Licinius Crassus – nu acel Crassus, ci nepotul lui – o poveste cu care rămăseserăm datori dintr-un episod ceva mai vechi în care îl pomenisem ca ultimul roman care ia spolia opima - pentru că reușește să înfrângă o armată fără să piardă niciun soldat.
Cu un an în plus de lecturi și puneri de perspectivă, venim cu lucrurile care ne-au scăpat din vedere dățile trecute. Vorbim despre grupul Padea-Panaghiurski Kolonii, unde mai multe situri arheologice adaugă niște piese la o poveste și așa destul de încurcată din cauza lipsei sau abundenței de informații despre această perioadă. Cultura (sau subcultura, sau aspectul) PPK ridică niște semne de întrebare și noi încercăm să decriptăm înțelesul după (ne)priceperea noastră.
Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman, Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume Triumfător în lupte, un nume de Traian! Poate că cel mai bun răspuns pe care l-am putut da în legătură cu „dar de ce vorbim atât de mult despre romani” este strofa a doua din imnul național; ăsta e locul de unde ne revendicăm.
Senatul îi găsește foarte rapid un înlocuitor lui Domitian, de parcă s-ar fi gândit din timp și îndelung la această problemă. Nerva, însă, nu e primul căruia să i se ofere poziția de princeps. Care e logica pentru care ceilalți refuză… nu știm. Ce știm este că Nerva e cel curajos care acceptă responsabilitatea de princeps. Responsabilitate care vine ca o armă cu două tăișuri pentru un om care nu are foarte multe lucruri remarcabile făcute până acum, și nici măcar nu a fost conducător de oști.