#115 - Un nume de Traian!

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Poate că cel mai bun răspuns pe care l-am putut da în legătură cu „dar de ce vorbim atât de mult despre romani” este strofa a doua din imnul național; ăsta e locul de unde ne revendicăm. Și cu multă bucurie și oarecare mândrie deschidem azi povestea lui Traian, cel care ne bântuie imnul național și plugușorul. Că cine altcineva ar putea fi „Bădica Traian”?

Vorbim întâi despre familia lui și tatăl său, un general meritoriu care și-ar fi meritat mai multă informație în analele istoricilor antici. Povestim apoi despre cariera lui Traian; începe alături de tatăl său, dar devine un bun general cu propriile sale merite, și alegerea lui ca urmaș, chiar dacă incomodă lui Nerva, pare o alegere potrivită. După moartea lui Nerva procedează inteligent și măsurat. Agenții lui din Roma calmează spiritele, în timp ce Traian se ocupă de stabilitatea frontierelor pe Rin și apoi pe Dunăre. După care intră triumfal în Roma:

„Nici vârsta, starea de sănătate sau sexul nu i-a oprit pe cei care doreau să își desfate privirea la neașteptata priveliște. Copiii mici au aflat cine ești, tinerii s-au uitat cu entuziasm, cei în vârstă s-au minunat, cei căzuți la pat, certându-și doctorii, și-au părăsit patul pe care boleau, ca și cum vederea ta le-ar fi adus un plus de sănătate. În mulțime erau câțiva care spuneau că viața lor s-a împlinit acum când te-au văzut, în timp ce alții susțineau că le-ai dat un motiv să trăiască mai mult. Femeile sărbătoreau ca niciodată în voluptoasa lor fecunditate știind că de-acum aduceau pe lume cetățeni pentru un princeps să-i conducă și soldați pentru un imperator să-i comande. Acoperișurile stăteau să se prăbușească de la mulțimile care le asaltaseră și nu exista niciun loc unde să pui piciorul, cu străzile reduse la un pasaj îngust de către mulțimile exstaziate de fiecare parte, toți bucurându-se și salutând. Toți simțeau aceeași bucurie la sosirea ta, bucurie mărită cu fiecare pas pe care l-ai făcut, cu fizicul tău splendid crescând cu fiecare pas.

Pliniu cel Tânăr, „Panegyricus”